Sunt doar un suflet pierdut in Realitate, in Sictir, in mister. Un suflet care cauta alinare, insa se straduieste mult prea mult. Alinarea se pare ca nu e de gasit.
Privesc cerul...Sufletul meu e precum cerul. Innorat, cenusiu si totusi se zareste o raza de soare, o pata de un albastru deschis, o Speranta.
Sunt un suflet ce-si cauta drumul. Sunt atat de multe si totusi nu gaseste niciunul...Astept. Astept ca ploaia vorbelor, gandurilor, sentimentelor sa ma invaluie. Sa-mi mangaie trupul si chipul, sa-mi dea putere.
Ma simt precum cainele pustiit ce merge agale pe aleea inghesuita si prafuita. Nu avem o directie in care trebuie sa ajungem, o destinatie...Ne indreptam catre nicaieri. Ne lasam purtati de viata si...de vant. Vantul a carui adiere ma relaxeaza, ma face sa visez.
Insa...nu-mi pot explica de ce ma simt asa...probabil datorita perioadei, vremii, oboselii, resemnarii...Sunt atat de multe raspunsuri!
Un parfum imbietor ma indruma sa privesc pe fereastra deschisa. Schitez un zambet cand observ florile dintr-un copac singuratic...asemenea mie. Florile...speranta! Nu o voi pierde niciodata! Nu o voi parasi!
